Cancerul! – prima parte

În decembrie 2010 s-a îmbolnăvit rău tata. Avea la 58 de ani, spre 59. S-a dus la spital cu icter mecanic și i-au luat probe suplimentare: era suspect de cancer la ficat. Avea cred undeva peste 120 kg și 172 cm înălțime. Știu, mult tare 🙁 . Tot timpul i-a plăcut să mănânce mult și mi-aduc aminte de o fotografie a lui de când fusese în armată: și-atunci era un pic… împlinit 😀

Apoi, de-a lungul anilor, greutatea lui a fost constant peste 100 kg… Însă după 2002, când a revenit în țară, s-a mutat în casa bunicilor – casa părinților lui de care vorbeam aici – a mâncat parcă și mai mult. Bunica era încă în viață când s-a mutat, după care a rămas acolo. Mâncarea care îi plăcea era carnea, dulciurile, murăturile, prăjelile, ouă, lapte, brânză…

Apoi, mai era starea lui psihică: după ce a revenit în țară și-a dat seama că mama nu se mai întoarce la el. Erau divorțați de mult timp, însă abia acum ajunsese să vadă clar asta. Și nu prea i-a prea plăcut…

Cert este că în ianuarie 2011 l-au diagnosticat cu cancer la ficat. Doctorii i-au spus Getei că e bine să nu-i spună că e cancer, ci o tumoare și că trebuie să se opereze. Așa am fost instruit și eu și m-am conformat 😐 . Am vorbit cu un bun prieten care avea pe cineva doctor la spitalul Floreasca și l-am internat să-l opereze.

Ufff… îmi dau seama că mi-e greu să scriu despre asta. De fapt, articolul l-am început (adică am scris prima propoziție) în vară și până azi n-am fost capabil să mai scriu nimic. Acum însă mi-am făcut curaj… vreau să scriu!

Era un pic speriat… ca și mine de altfel. Însă nu am lăsat să se vadă și oricum, m-am gândit: ”aici, în București, sunt printre cei mai buni chirurgi”. N-am greșit, însă… după ce l-au deschis în operație l-au închis la loc. Nu s-a văzut foarte clar la RMN, însă cancerul era răspândit prin corp și ficatul era prea mult afectat: putea să nu treacă operația. Așa că recomandarea a fost să meargă să facă tratament cu citostatice la spitalul Fundeni. Ce știam eu atunci de cancer și de citostatice?! Mai nimic. Știam că e o boală gravă și că scapi greu. Cam asta, pe scurt.

După o perioadă (câteva săptămâni) de recuperare după tentativa de operație a început să vină, o dată la 3 săptămâni, la ședința de chimioterapie. Îl duceam dimineața la spital și-l luam după amiază. Timp în care îi administrau citostaticele. În spital, tot felul de oameni bolnavi. Foarte bolnavi. El, ca mai toți bolnavii, avea stări de greață după fiecare ședință de chimioterapie. Tot mai puternice de la o ședință la alta. Sunt deja 8 ani de atunci, unele lucruri sunt un pic în ceață… însă mi-aduc aminte că nu eram eu foarte convins că e soluția cea mai bună. Așa că am început să citesc diverse articole legate de cancer. Era plin internetul de ele – este și acum. Multe contradictorii. Multe legate de alimentație… însă și alea aveau tot felul de nuanțe.

Totuși nu cred să-i fi dat doctorii prea multe indicații despre ce să mănânce și ce nu. Oricum nu știu cât de mult a respectat ce i-au spus… Din păcate acum nu-mi mai aduc aminte exact ce au spus ei atunci: am citit prea multe de atunci pe acest subiect.

Ce să mai vorbesc de sfaturi privind starea lui psihică? ”Să nu se supere” se pune?? Citisem eu chiar și niște articole despre legătura dintre programele din mintea noastră și cancer.

Însă, așa practic cum sunt, m-am prins relativ repede că, de fapt, știința medicală nu prea știe clar (sau nu vrea să știe… cumva) care sunt factorii, care sunt motivele care declanșează cancerul, și nu asta tratează ei cu citostaticele. Ci efectele, adică celulele canceroase și tumorile. O prostie… zic, dar nu e tot!!: citostaticele distrug și celulele bune. Este un fapt bine cunoscut. Și mai mult, atacă sistemul imunitar. Nu mai înțelegeam nimic. Adică omul e bolnav și tu doctor îi administrezi medicamente care îi pun și sistemul imunitar pe butuci – ce mai are funcțional din el. Ba, mai mult, erau diverse locuri (articole, studii etc) în care ziceau că anumite forme sunt ereditare. Măi să fie!! Dar motivele, cauzele, care sunt??! Ce îi provoca tatei boala asta așa gravă? Nimeni nu-mi răspundea.

În schimb, trecuseră deja câteva luni de tratament cu citostatice și tata nu părea că este mai bine. Dimpotrivă, îi era rău după fiecare ședință, albise de tot (59 de ani, da?!), părea tot mai slăbit. Când eram mic (nici nu mai știu, până la liceu și poate și în timpul liceului) mai jucam table împreună. El mă învățase și îmi plăcea și mie. Ei bine, undeva spre iarna lui 2011, noiembrie poate, venise cu o zi înainte la mine pentru tratamentul cu citostatice. I-am propus să jucăm ”o tablă”, nu mai jucasem de mulți ani de zile și m-am gândit că-l va înveseli. ”Ce table, tată, nu am chef de nici o tablă. Mă simt rău, rău…”. Mi-a rămas în memorie această replică a lui… altădată ar fi făcut-o imediat. Nu mai avea chef de viață 😥 😥 😥 

Slăbise foarte mult în ultimele luni și începea să colecteze lichid în zona abdominală și toracală. Pfff… ce să fac? Ce să fac în plus? Îi luasem niște extrase de resveratrol (citisem eu că sunt foarte bune) și încă niște suplimente. Nu părea să fie de ajuns.

Mi-am dat seama atunci că nu-i face bine deloc ”tratamentul” cu citostatice. Însă eram total derutat. ”Ce naiba, suntem în secolul XXI!!” – mă gândeam. Cum e posibil să nu știe care-i cauza cancerului și cum se trateaza?? Am continuat însă, să-l duc la ”tratament”. Nu știam ce să fac altceva, iar despre alte metode de tratament, medicină alternativă, ceva… nu prea eram convins. Și era, atunci, cred, mai comod așa… De fapt realizam că nu înțeleg bine subiectul 😯 .

Așa că a mai prins vreo două-trei ședințe de chimioterapie și, undeva la jumătatea lui februarie, când a venit pentru următoarea ședință, doctorița m-a chemat și mi-a zis că e prea slăbit și că nu poate să-i mai facă chimioterapie. Și m-a trimis cu el la un alt spital, de recuperare. Spitalul de boli cronice Sfântul Luca. Ce talent mai avem noi să dăm spitalelor nume de sfinți… poate cine știe…

L-au internat pe loc. Mai rămăsese o stafie din el, așa mult slăbise. A mai trăit o săptămână… Peste fix încă o lună de zile ar fi făcut 60 de ani 😥 !

Asta mi-a provocat un șoc. M-am dezmeticit cumva la acel moment, mi-am zis: ”nu e bine!”, am realizat că nici eu nu mă simt bine – așa cum mă simțeam cu 10 ani înainte – și am început să fac schimbări în alimentație. Și în consumul de alcool. Și multe alte schimbări, însă cea mai importantă – am realizat mai târziu – era legată de cum gândesc…

Cu un an înainte, când a început ședințele de chimioterapie, eu aveam în jur de 87 kg. De la acel moment mi-au trebuit 7 ani să ajung să am, din nou, 67 kg și o sănătate ideală…

Mențiuni:

Acestea sunt experiențele trăite de mine legate de cancer. Nu am avut niciodată această boală și nici nu o voi avea. Am motivele mele pentru care spun asta (cu sau fără aroganță 😛 ).

Cu drag!

Sebastian

15 decembrie 2018, Roșu