Dependența de dulciuri – boală grea!

Mi-au plăcut dulciurile de când mă știu, de mică. Măcar când eram mică îmi făceau mama și bunica tot ce-mi poftea sufletul, de la plăcintă, clătite, cremă de zahăr ars, negresă sau simit și multe altele și erau mai sănătoase, că măcar erau făcute cu ingrediente “din gospodărie”: făina, laptele, oul etc. Și măcar că până în adolescență erau arderile bune și organismal sănătos și nu se vedeau urmele a ceea ce mâncam.

Însă de pe la 17-18 ani am început să mănânc dulciuri serios, din acelea din comerț! Asta pentru că toată lumea dorea să mă “răsfețe” cu câte ceva “bun”. Țin minte ce cadou am primit de la unul din foștii mei iubiți, Mădălin, la un Paște, cadou care m-a încântat enorm: un iepuraș de ciocolată de vreun metru înălțime și 10-12 kg!!! Știți ce am făcut? Pentru că afară era cald, am luat un ciocănel și am spart tot iepurele de ciocolată în bucațele mici pe care le-am pus în frigider. Până aici…poate nimic ieșit din comun. Însă l-am mâncat pe tot, singură, în vreo 2 săptămâni!!!

Și așa am continuat câțiva ani!

Aveam rezerve de dulciuri în frigider cât alții înainte de război. Prăjiturile și torturile erau preferatele mele. Ani la rând, la sfârșitul programului de lucru mergeam la cofetărie, aceeași cofetărie!, și îmi luam un platou cu miniprăjituri, care se putea mai dulce și cu multă ciocolată. Devenisem clienta preferată acolo. Mai ales că zilnic 1 kg de miniprăjituri însemna și ceva bani aruncați pe dependența asta.

Țin minte că de ziua mea de obicei cumpăram 2 torturi: unul pentru prieteni și unul pentru mine. Și da, puteam mânca destul de mult dintr-un tort: o dată jumătate, altă dată trei sferturi… depinde de stare…

Îmi amintesc câteva nopți în care nu am putut să adorm că nu mâncasem ceva dulce, sau nu mâncasem suficient, și am ieșit până la benzinărie să-mi cumpăr… orice dulce. Poate nu pare prea mult, însă mai trebuie să precizez că până te îmbraci, până te urci în mașină, până ajungi la benzinărie, cea mai apropiată era la vreo 10 km, că deh… în Snagov nu sunt nici acum multe benzinării, dar acum 15 ani… și am uitat să menționez că mă apuca doar pe la 3-4 dimineața… în total era un efort mare de energie, timp și bani pentru un astfel de moft.

Mama era cu adevărat îngrijorată în ceea ce mă privea, o surprindeam vorbind cu prieteni și rude că nu mai știe ce să-mi facă să nu mai mănânc atât dulce, uneori ajungeam să mă și tensionez cu ea pe tema asta. Ca să stea liniștită am fost chiar la o policlinică sa-mi fac analizele de glicemie o dată, însoțită de ea, bineînțeles, să nu cumva să mânăresc rezultatele până acasă…. Și ce să vezi? Glicemia mea era impecabilă! Atât mi-a trebuit! Am mâncat în continuare și mai cu foc și mai lipsită de orice remușcare… orice era foarte dulce. Nu mă mai satisfăcea chiar orice.

Ba chiar, de mai multe ori, ca să fiu lăsată în pace, le explicam tuturor că dacă nu mănânc atunci ceva dulce voi face o criză, mi se face rău, leșin…

Ghinionul meu a fost, pot spune acum, că aveam o constituție atletică și arderile foarte bune, încât nu mă îngrășam nici un kg… din liceu am avut aceeași greutate de 57 kg la 1,73 înălțime, eram confortabilă așa, mai ales că nu se lipea nici un surplus de mine.

Acum cred că vă întrebați ce s-a întâmplat, ce s-a schimbat de am încetat să mai consum dulciuri…? Păi, la 24 ani am început să locuiesc cu fostul meu soț, Iulian, la Snagov, împreună cu părinții mei. Și el îmi tot repeta că nu este în regulă cantitatea de dulciuri pe care o mănânc, nu neapărat că mănânc… Ajunsesem să am în frigider o găletușă de fineti de 5 kg, din aceea din care se fac clătite în mod industrial. Îmi amintesc că într-o noapte, pe la 4:00, m-am trezit și m-am furișat pe hol unde era frigiderul, mi-am luat găletușa de ciocolată și stăteam cu lumina stinsă să nu cumva să trezesc pe cineva. S-a trezit într-adevăr Iulian și m-a găsit stând pe mochetă, cu găletușa între picioare și mâncând cu o lingură (nu linguriță!) ciocolată. S-a uitat cumva la mine, între acuzator și milă aș spune, încât din acel moment am început să conștientizez că am o problemă. Să te ascunzi de cineva drag ca să mănânci dulciuri…nu este în regulă. Și mi-am propus să nu mai mănânc, nu așa multe.

Următorii ani am consumat moderat dulciuri, studiind din ce în ce mai multe despre sănătate și ce ravagii produc dulciurile în corpul meu. Preferam de multe ori să consum un fruct sau o prăjitură raw vegană, însă mai scăpam și la o felie de tort, că de, nu o puteam refuza la o petrecere sau la birou! Ba chiar deprinsesem un obicei nesănătos de a lua la birou aproape zilnic ceva dulce, că era drăguț să mănânc cu fetele.

Asta până în martie 2018 când am simțit o nevoie, un impuls de a face o schimbare. În toate domeniile vieții mele. Am început cu alimentația. Am ținut o cură de alcalinizare (doar alimente alcaline) care pentru mine unde consumam dulciuri și destul de multe lactate, a făcut o mare diferență (carne nu mai mâncam deja de vreo 10 ani). Cura era de 18 zile, la început destul de peste mâna că nu știam ce să-mi gătesc, nu mă săturam prea repede…

Între timp apare în peisajul vieții mele Sebastian, vegan deja de câțiva ani. Când am început să povestim de alimentație, el e devenit foarte ferm: fără dulciuri, deloc!!! Și fără lactate, deloc!!!  Nici după ce se termină cura asta! În plus, renunțatul la zahăr m-a ajutat mult, pentru că am început să și slăbesc. Între timp ajunsesem la 65 kg, destul de mult chiar și pentru înălțimea mea, nu mă mai simțeam bine în pielea mea, în hainele mele…

În următoarele 3 luni am slăbit 14 kg, în mare parte doar datorită alimentației. Și perseverenței. Îmi mai fugea mintea din când în când la ceva dulce, însă nu m-am atins de nimic dulce până nu am văzut pe cântar 50 kg. Și de atunci, de câte ori am “poftă” de ceva dulce îmi fac o prăjitură raw vegană sau un tort, care se fac foarte simplu și deloc costisitor, fiind chiar utile pentru corpul meu, neavând toate acele efecte adverse.

Într-un final nu pot spune decât că sunt recunoscătoare Universului că nu m-am pricopsit cu vreo afecțiune ținând cont de cât de mult am abuzat de corpul meu…și că m-am trezit la timp!

Cu drag,

Cătălina

Montignoso, 23 martie 2019